Clasa a XII-a I

Inima
- de Lucian Blaga -

O, inima :
nebunã, când se zbate-n joc sãlbatic,
atunci,
atunci îmi spune cã din lutul ei
a fost fãcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile se ridicau peste Olimp
ºi-ºi ascundeau în poalã stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.

O, inima : când para ea ºi-o nãbuºeºte
c-un giulgiu de liniºte,
atunci îmi cântã,
cã lutul ei a fost odatã un potir de lotus,
în care a cãzut o lacrimã curatã ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt ºi mare visãtor,
care-a simþit îmbrãþiºarea veºniciei
ºi straniul fior
al înþelesului ce stãpâneºte deopotrivã
apusul, rãsãritul, cerul, marea.

O, inima : amurguri, când se lasã grele peste ea,
aud, cum tainic îmi ºopteºte,
cã ea e lutu-n care-odinoarã pe Golgota
s-a scurs ºiroaie sângele din trupul lui Isus,
când ghimpii îl muºcau cu niºte ochi de farisei.

O, inima : când pieptul ea mi-l sparge cu
bãtãi de plumb,
atunci îmi strigã îndrãzneaþã
cã peste veacuri lungi ºi goale ºi pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna,
sã fac-o altã lume
ºi-o omenire
din neamuri mari de zei,
Stãpânul bun va plãmdi atunci din lutul ei
pe noul Adam.
 
 

Speranþa
- de Mihai Eminescu -

Precum cãlãtorul, prin munþi rãtãcind,
Prin umbra pãdurii cei dese,
La slaba luminã ce-o vede lucind
Aleargã purtat ca de vânt
Din noaptea pãdurii de iese :

Aºa ºi speranþa – c-un licur uºor,
Cu slaba-i luminã pãlindã –
Animã-nc-o datã tremândul picior,
De uitã de sarcini, de uitã de nori,
ªi unde o vede s-avântã.

La cel ce în carcere plânge amar
ªi blestemã cerul ºi soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Fãcând sã-i aparã în negru talar
A lumii paranimfã - moartea.

ªi maicii ce strânge pruncuþu-i la sân,
Privirea de lacrime plinã,
Vãzând cum geniile morþii se-nclin
Pe fruntea-i copilã cu spasmuri ºi chin,
Speranþa durerea i-alinã.

Cãci vede surâsu-i de graþie plin
ªi uitã pericolul mare,
L-apleacã mai dulce la sânu-i de crin
ªi faþa-i umbreºte cu pãr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aºa marinareii, pe mare îmblând,
Izbiþi de talazuri, furtune,
Izbiþi de orcanul gheþos ºi urlând,
Speranþa îi face de uitã de vânt,
ªi sperã la timpuri mai bune.

Aºa virtuoºii murind nu despre,
Speranþa-a lor frunte-nseninã,
Speranþa cea dulce de platã în cer,
ªi face de uitã de-a morþii dureri,
Pleopele-n pace le-nchinã.

Cum mângâie dulce, alinã uºor
Speranþa pe toþi muritorii !
Tristeþã, durere ºi lacrimi, amor
Azilul îºi aflã în sânu-i de dor
ªi pier, cum de boare pier norii.